Mitul peșterii / The cave myth

*English version available after the Romanian version

Mi-am amintit recent Mitul peșterii. Aveam senzația familiarului dar nu-mi mai aminteam în detaliu povestea. Dacă sunteți curioși, o găsiți în cartea VII din Republica, scrisă de Platon.

Pentru a ușura ințelegerea subiectului voi povesti într-o variantă simplificată alegoria scrisă de Platon.

În dialogul imaginar dintre Socrate și Glaucon, cel dintâi invocă o situație ipotetică și îi cere interocutorului să reflecteze asupra poveștii:

În interiorul unei peșteri, se află încă din copilărie, oameni care nu se pot mișca din locul în care stau și nu pot întoarce capul ca să poată privi în jur. Singura lumină din peșteră este un foc, aflat undeva în spatele oamenilor imobilizați. Între acești oameni și foc, este un drum în dreptul căruia a fost contruit un zid, precum paravanul unui teatru de păpuși. Din timp în timp, pe acest drum trec oameni care poartă tot felul de obiecte și statuete. Prin purtarea acestora prin fața focului, acestea aruncă umbre pe peretele către care stau îndreptați oamenii imobilizați.

În acest moment al poveștii, Socrate îi cere lui Glaucon să reflecteze asupra situației acelor oameni a căror existență a fost definită de o singură realitate – lumea umbrelor proiectate prin fața lor. Se întreabă dacă noi suntem cu adevărat diferiți de acești oameni imobilizați, fiind expuși mereu la aceeași realitate… Cum am putea ști că există altă realitate?

În etapa următoare a poveștii, Socrate propune eliberarea unuia dintre oamenii imobilizați. În acest moment omul poate umbla și poate roti capul, poate privi obiectele purtate prin fața focului. Cu această nouă “libertate” omul va simți discomfort și durere, confuzie și neîncredere. Chiar dacă acestuia i s-ar divulga faptul că acele obiecte în noua lor lumină sunt mai aproape de realitate decât ce a văzut el până acum, fiind expus la lumina arzătoare a focului, acesta ar putea alege să se întoarcă la umbrele familiare, în loc să privească direct în lumină.

În a treia etapă a poveștii, omul eliberat este târât cu forța pe un drum lung și anevoios, până la ieșirea din peșteră, unde acesta va fi orbit de strălucirea soarelui. Omul nu va reuși să privească soarele și lucrurile din lumina lui până nu va se va adapta treptat la noua stare. Mai întâi va privi umbrele și reflexia obiectelor în apă, stelele și luna în umbra nopții, ca mai apoi să zărească pe rând lucrurile și oamenii. Odată obișnuit, nu se va considera acesta norocos cu schimbările din viața lui? Și nu va fi acesta cuprins de mila celor rămași în urmă? 

La întoarcerea în peșteră a celui de afară, privirea i-ar fi întunecată și incapabilă să distingă aceleași umbre cu care era familiar înainte de ieșirea din peșteră. Dacă acesta ar intra în “jocul” interpretarii umbrelor, cu privirea încă întunecată de lumina de afară, credeți că ar avea succes? Cum ar fi perceput de ceilalti din peșteră? N-ar fi acest moment vulnerabil dovada că privirea lui e viciată, că nu s-a întors cu nimic bun de afară și că nici măcar nu merită efortul încercării de a ieși din peșteră? Oamenii care nu au părăsit peștera niciodată nu s-ar speria de poveștile celui revenit? De lipsa vederii lui? De lucrurile pe care nu le înteleg?

În acest context, dacă cineva ar încerca să îi scoată afară, n-ar încerca aceștia să se păzească și să se apare de intrus chiar și cu prețul uciderii lui?

La momentul scrierii ei, alegoria era modul în care Platon explica rolul filosofului în societate, iar omul ieșit din peșteră era însuși filosoful care avea obligația, ca după iluminarea sa, să se întoarcă și să îi conducă pe oameni pe acceași cale.

De la scrierea acestei alegorii, ideea a fost asociată cu importanța cultuii și iluminarea oamenilor prin expunerea la cultură (lumină) sau, cu o condiționare dată de societatea din care facem parte în vremurile pe care le trăim și desprinderea de aceste constrângeri.

Sunt oameni care caută mereu eliberarea din peșteră și care se vor lupta din greu să se elibereze de jugul în care au fost prinși în copilărie, vor privi lucruri vechi sub lumina focului și vor urca un drum lung și greu pentru a ajunge la lumina orbitoare de la capătul drumului.

Dar sunt și oameni pentru care confortul peșterii e suficient iar acesta le va contura realitatea.

Dacă fiecare dintre acești oameni și-ar petrece existența în lumi paralele, atunci cei din peșteră ar fi liniștiți și netulburați de cei de afară.

Atunci când cei din afară se întorc cu o altă perspectivă asupra lucrurilor văzute, asistăm la o ciocnire a unor idei care există și sunt reale pentru ambele părți.

Vă sunt familiare discuțiile dintre copii și părinți în care părinții refuză cu îndârjire “noile” perspective ale copiilor pe principiul: “Le-am văzut eu pe toate deja la vârsta mea”, “Nu mă înveți tu pe mine”, “N-am nevoie de asta, am trăit bine și până acum” și altele asemănătoare? De multe ori, aceste reacții sunt născute din lipsa de încredere față de ceva ce e în afara sferei noastre de cunoaștere și control. Va fi mereu o ciocnire a vechiului cu noul, bătrânului cu tânărul, o luptă dată mereu pe principiul “adevărul meu e mai bun decât adevărul tău”.

Personal, m-am regăsit în mitul peșterii în parcursul meu către veganism.

Atunci când “m-am dezlegat” de primele condiționări ale copilăriei, ale societății și culturii în care m-am născut, am acceptat cu greu imaginea lucrurilor pe care le vedeam doar ca umbre înainte și care acum mi se dezvăluiau într-o nouă lumină.

Aripioare, copănele, șorici, piept, fish fingers, mici, au devenit toate în noua lumină, părți din animale moarte. Animalele moarte din farfurie nu mai erau doar ceva abstract, ca atunci când intram în raionul de carne sau la măcelărie. Acestea erau acum expoziții imense de animale moarte. Peste tot – în supermarket, la cantină, la televizor.

Instinctiv, m-aș fi întors în stânga și în dreapta să trag oamenii de mânecă să îi întreb dacă văd același lucru. Vedeau și ei ce vedeam eu? Adevărul este că nu se schimbase nimic, doar percepția mea, în noua lumină.

Dar laptele, brânză și ouăle nu erau animale moarte… Nu-i așa?

Adaptarea (la fel ca ieșirea din peșteră) a însemnat trecerea de la vegetarianism (timp în care nu mai mâncam carne dar consumam produse lactate și ouă) către veganism (eliminarea completă a produselor de origine animală).

În timp, am început să “văd” că ouăle de la “găini crescute la sol” vin din hale supra-aglomerate de zeci de mii de găini crescute în mod artificial fără lumină naturală și înfometate pentru creșterea producției (da, găinile produc mai multe ouă printr-o restricționare alimentară, iar acest fapt are drept consecință extenuarea organismului).

Am început să “văd” în sfârșit, că în procesul de creștere a găinilor, puii masculi de doar 1 zi, inutili în producția de carne sau ouă, sunt aruncați în tocătoare industriale sau omorâți prin sufocare în pungi.

Am început să “văd” că laptele și brânza din magazin nu vin de la vaca bunicii de la țară, ci de la vaci inseminate din nou și din nou, ca să facă pui, ca să producă lapte, până la epuizare fizică. Am văzut cum nou-născuții acestora sunt luați încă din primele zile și crescuți în mod artificial pentru ca oamenii să se bucure de lapte și brânză. În urma cererii mele pe piața, aceiași pui intrau pe linia de producție fie a cărnii – pentru viței, fie a exploatării sexuale – pentru vițeluse.

Când le-am văzut pe toate în lumina lor, în farfuria mea putea să fie carne de câine, de porc sau de om, toate ar fi arătat la fel.

Drumul anevoios către ieșire, a fost în cazul veganismului, o etapă traumatizantă psihologic, în care am ales să mă expun voit unor imagini oribile despre creșterea animalelor în mod industrial, așa cum se întâmplă în realitate, nu așa cum se întamplă în reclamele de la televizor sau pe etichetele produselor. A fost o alegere personală, pe care nu o regret, pentru a aduce în lumină o realitate pe care o ignoram din comoditate.

Acum în noua MEA realitate, cea mai mică provocare este mâncarea pe care o mănânc în fiecare zi – mai bună, mai multă și mai sănătoasă ca înainte.

Cea mai mare provocare în stilul meu de viața de acum sunt oamenii.

Aud aproape zilnic glume și ironii la adresa stilului meu de viață. Aproape zilnic cineva îmi oferă insistent un produs de origine animală deși îmi cunoaște alegerile alimentare, și insistă să fac o excepție. Dacă protestez la glume și ironii, sunt rigidă și nu am simțul umorului. Dacă vorbesc întrebată despre principiile mele de viață, sunt privită ca o persoană care încearcă să forțeze oamenii să se schimbe sau să fie vegani. Oamenii mă percep în același timp ca o persoană cu un stil de viață sănătos și în același timp sunt convinși că pot dezvolta carențe nutritive. Dacă răcesc, îmi rup piciorul, sau îmi apare un coș, este pentru că sunt vegană. Dacă am vitamina D scăzută, este pentru că sunt vegană. Dacă port o haină de lână, nu sunt suficient de vegană. Dacă mănânc plante, omor insectele din sol, nu sunt vegană adevărată. Sunt întrebată și dacă pisica mea e vegană.

În tot acest timp e perfect ok ca oamenii să discute politică, bani, joburi, religie. Poți să adresezi injurii și poți să fii lipsit de respect. Poți să discriminezi, să fii homofob sau antisemit, să critici și să bârfești. Veganismul este încă un subiect care creează discomfort.

Orice, dar nu te întoarce să le spui oamenilor ca mâncarea lor din farfurie e doar o umbră.

---

I recently remembered about The Cave Myth. I was familiar with it but I couldn’t remembered it in details. If you are curious about it, you can find it in the 7th book of The Republic written by Plato.

In order to ease the understanding of the topic I’ll tell you the summary of Plato’s allegory:

In the imaginary dialog between Socrates and Glaucon, the first one proposes a hypothetical situation and asks from his companion to reflect on the story:

There are people inside a cave, that, since childhood, are unable to move, and they are unable to turn their heads to look around them. The only light from the cave is a fire, located somewhere behind the immobilized people. Between these people and the fire, there is a path and a small wall built along the path, just like the curtain for a puppet show. From time to time, on this path, some other people are passing and they carry different objects and statues. By carrying these objects in front of the fire, they are casting shadows on the wall in front of the immobilized people.

In this moment of the story, Socrates asks Glaucon to think about the life of the people who knew only one reality, the world of shadows, passing in front of their eyes. He wonders if we are truly different from these people that are held into the cave, if we always see the world around us in the same light… how would we know that there is something else out there?

In the next stage of the story, Socrates proposes to free one of the immobilized persons. In this moment, that person can walk around and he can turn the head, he can watch the objects carried in front of the fire. With this new “freedom”, that person will feel discomfort and pain, confusion and will mistrust whatever he sees. Even if he would be explained that these objects, in the new light, are closer to reality than what he saw until that point, by being exposed to this burning light, he might choose to go back to the familiar shadows, instead of looking into the light.

In the third part of the story, the freed man, is dragged by force on a long and difficult road, to the exit of the cave, where he will be blinded by the sunshine. He will not be able to look in the sunlight or at the objects laying in the sunlight until he will slowly adjust to it. He will first look at the shadows and the reflection of the objects in the water, the stars and the moon in the shadow of the night, and finally he will be able to see objects and people. Once he is used with it, won’t he consider himself lucky with the changes that happened in his life? Won’t he feel sorry about the people left behind?

At his return in the cave, his sight will be darkened and he will be unable to distinguish the same familiar shadows that he knew before going out of the cave. If he would go back to the “game” of guessing the shadows, with his sight still weak from the sun, do you think he would be successful? How would the others perceive him? Wouldn’t this vulnerable moment be the proof that his sight is corrupted, and that going out is not worth the effort? Wouldn’t these people, who never left the cave, be scared of the returned one? Scared of his incapacity to see in the dark? Scared about the things that they don’t understand?

In this context, if someone would try to take them out, wouldn’t they try to guard themselves and avoid the intruder at any cost, even by killing him?

When he wrote this allegory, Plato was trying to explain the role of the philosopher in the society. The person who went out of the cave was the philosopher, who after being enlightened, was obliged to go back to share his knowledge with the people left behind.

Since this was written, the idea was associated with the importance of culture and the enlightenment of people just by being exposed to culture (the light) or, with the social conditioning, the times we are living and the attempt to escape this limitation.

There are people who are always trying to free themselves from the cave and who will always fight to free themselves from the system in which they were born, they will see old things in new light and they will walk the long road to get to the dazzling light.

But there are people who appreciate the comfort of the cave and will choose to stay there.

If all these people would spend their life in parallel worlds, then the ones from the cave would live peacefully without being disturbed by the ones coming from outside.

When people from outside the cave are bringing a different perspective on the things they saw, we will be witness to a clash of ideas who exists and are real for both sides.

Are you familiar with those discussion between the parents and the kids where parents totally refuse the ‘new’ perspective that kids are bringing by saying: ‘At my age I’ve seen everything’, ‘I know better’, ‘I don’t need this, I did well in life without knowing this’ etc? Often, these reactions happen because ‘the new’ is outside of our knowledge and control. There will always be a clash between ancient and new, old and young, a fight based on the principle: ‘my truth is better than your truth’.

I personally found myself in the cave myth on my way towards veganism.

When I unchained myself of the childhood and social conditioning, from the culture that I was born in, I found it hard to accept the image of the things I previously saw only as shadows, now they were revealing themselves in a new light.

Chicken wings, chicken legs, pig skin, chicken breast, ‘fish fingers’, meatballs, they all became body parts of dead animals. The dead animals in my plate were no longer something abstract like I used to see them when I used to go at the meat section in a supermarket or in a butcher shop. Now, all these were like a huge exhibition of dead animals and body parts. Everywhere – markets, at the canteen, on TV.

Instinctively, I wanted to turn around to ask people if they can see the same things. Were they able to see what I was seeing? The truth is that nothing had changed, just my perception, in the new light.

But milk, cheese and eggs were not dead animals… Right?

My adaptation (same as going outside the cave) meant the transition from vegetarianism (during this time I skipped meat but I ate cheese, milk and eggs) towards veganism (completely eliminating the animal products).

In time, I started ‘seeing’ that the eggs coming from chicken that were ‘raised without cages’ were actually eggs coming from chickens raised in overcrowded industrial containers, starved to increase production (yes, chickens have increased production if they have certain food restrictions and this exhausts their body).

I finally started ‘seeing’ that in the production process, the 1 day old male chicks, useless for egg or meat production, were thrown in industrial shredders or were suffocated in plastic bags.

I started ‘seeing’ that the milk and cheese from the supermarket are not the ones from the cow raised by our grandparents, but from cows inseminated again and again, so they have babies, so they can produce milk, until physical exhaustion. I saw how their newborns are taken away from them in their first days of life and artificially fed so people can have milk and cheese. Due to my demand on the market, the same babies were going on the production line, for meat – for the male calf, and sexual exploitation – for the female calf.

When I saw all these in their true light, on my plate, dog meat, human meat or pig meat, they would all look the same.

For me, the difficult road of going out of the cave, towards veganism, was a traumatic process from a psychological perspective, as I exposed myself by choice to horrible images about factory farming, to see how things really happen, not how things are being presented on TV or on the labels of the products. This was a personal choice, which I don’t regret, to discover a reality I used to ignore for my own comfort.

Now, in MY new reality, food is my smallest challenge – it’s better, more and healthier than before.

My biggest challenges in my lifestyle are people.

Almost daily I hear jokes and ironies about my lifestyle. Almost daily someone insists that I try food containing animal products even if they are aware of my personal choice and beliefs, asking me to make an exception. If I don’t accept the jokes and ironies, I’m stiff and I don’t have a sense of humor. When I speak about my guiding principles when asked about my choices, people say I try to push my beliefs on others. People perceive me in the same time as having a very healthy lifestyle but in the same time they think I’m exposed to a nutritional deficiency. If I get a cold, break my leg or I have a zit, it’s because I’m vegan. If I’m low in vitamin D, it’s because I’m vegan. If I wear a wool coat, I’m not vegan enough. If I eat plants, I kill the insects in the soil so I’m not a real vegan. I’m being asked if my cat is vegan.

All this time, it’s perfectly fine for people to discuss about politics, money, jobs, religion. You can curse and be disrespectful. You can be homophobic or anti-Semitic, you can criticize and gossip. Veganism is still uncomfortable.

You can do whatever you want but don’t turn around to tell people that the food on their plate is just a shadow.