*versiunea în limba română este disponibilă la sfarșitul versiunii în limba engleză
When I started learning about a vegan lifestyle, one of the suggested tips & tricks about how to make your life and transition easier was to join a group or find people with the same ideas and aspirations.
Since I didn’t have any vegan friends, I thought about joining a virtual group that I found on Facebook. But this happened only after a year since I started the transition. During this time, I started building some ideas and principles that I use to guide myself through life.
In general, on Facebook groups I’m that person who stays in the shadow without feeling the need to actively participate to conversations and debates. This time I thought about doing things differently so after I’ve been accepted in the group I presented myself like a school girl and I had a warm welcome, as warm as it could be from people that don’t know me. The audience of the group is 2000+ members. I explored the content of the group and I found enough interesting information that made me decide to stay.
On month later after joining the group, I started noticing that precisely the people who should be supportive are being harsh with each other whenever someone was doing a mistake and was choosing to express doubt or to “confess” to the group. Of course, this is not a general rule. You can count on your fingers the critics and the ones who are vocal about it, while the other 2000 members of the group are just minding their own business.
Now, I will step away from the group topic because it’s not fair play to discuss details from a private group. But the current experience made me realize one more time, that people are using the access to virtual socializing, too many times in a less constructive way.
Declaring yourself vegan in the present society, is like going in a market, climbing a chair, and yelling your political orientation. Then you just wait for the opponents of that party to throw at you rotten tomatoes. At least this was my feeling at the beginning. I was afraid of articulating my diet to avoid awkward situations in which people automatically started to give advices or ask questions without also giving me the time to answer. So every time I was dining with people less close to me, or in social contexts that involved food, I was avoiding the topic by replying with “I’m not hungry”, “I’ve never been such a meat fan” etc.
The easiest time, from a logistical perspective but also from positioning my answers in society, is the fasting time of the year 😉 (in the orthodox belief, during fasting you are not allowed to have eggs or dairy products on top of the meat restraint) If you ask for fasting food, all of the sudden everything is perfectly acceptable.
The psychological discomfort I felt at the beginning was coming from the fact that I wasn’t self-confident enough to scientifically support my choice. I did not have any doubts about my decision, but I couldn’t articulate it right. The problem appeared anytime when I was numerically overcome by the people who considered my choice as doubtful or irresponsible and were bombarding me with questions like “what about calcium, where are you going to take it from if you don’t eat milk or cheese?”, “but you know that we need protein to live right?”, “what do you mean fish is an animal?”, or even worst “wait and see when you will have children what are you going to feed them”. Most of the time people don’t give you the time to answer these questions because they don’t really want to hear it and they prefer to live by their personal “axioms”.
But I should not be surprised that the majority overwhelms the minority. If I think about an omnivore (ˈɒmnɪvɔ, noun, an animal or person that eats a variety of food of both plant and animal origin) which is by accident in a group of vegans, I’m pretty sure he will be ideologically overwhelmed and he will not win the argument.
Because I’ve been through a self-education period of time now I feel comfortable enough with the idea of making my personal choices known to other people. More than that, the moments when people find about it brings me some amusement because of the way they react. I don’t worry or care anymore about what someone from the family or anyone else that I know will say.
Leaving aside the situation when people are critic there is one more situation.
The people who become defensive when they find out that the person they are talking with is a vegan. Most of the time the discussion changes and it becomes all about them: “oh I eat meat only from the countryside”, “I have someone I trust from where I’m taking my cheese”, “I only buy organic eggs”, “If I wouldn’t eat xyz that I would have an iron deficiency”, “If I don’t eat meat in a meal I will still be hungry” and many, many other ideas which are not relevant for that vegan, like eggs and meat are not still eggs and meat even if organic…
For the final part I kept la pièce de résistance, one of the classic questions from a society dominated by patriarchy: “What about Ciprian, what does he eat now?”. I can’t be expressive enough to show my discontent in writing. I should just leave a picture with my face when I’m being asked that 😣
The good news for aspiring vegans from around the world: people get tired eventually and start minding their own business. After that… everyone lives with her or his personal choices. 🕊
_________________
Când am început să mă informez despre stilul de viață vegan, printre tips & tricks despre cum să-ti faci viața mai ușoară și tranziția mai plăcută era și sugestia de a te alătura unui grup sau de a găsi oameni cu aceleași dorințe și aspirații.
Neavând niciun prieten vegan, m-am gândit să mă alătur unui grup virtual pe care l-am găsit pe Facebook. Dar asta s-a întâmplat abia la un an de zile după ce am început tranziția. Timp în care mi-am conturat niște idei și principii după care mă ghidez și după care funcționez eu personal.
În general, în grupurile de pe Facebook sunt acel utilizator care stă mai mult în umbră fără să simtă nevoia de a participa activ la conversații și dezbateri. De data asta, m-am gândit să procedez altfel, așa că după ce am fost acceptată în grup m-am prezentat școlărește și am avut parte de o primire cât se poate de drăguță din partea unor oameni care nu mă cunoșteau. Audiența grupului este de 2000+ membri. Am explorat conținutul grupului și am găsit informații suficient de interesante cât să îmi doresc să rămân.
La aproximativ o lună de când am intrat în grup am constatat că fix oamenii care ar trebui să se sprijine între ei sunt extrem de agresivi și duri ori de câte ori cineva calcă strâmb și alege să își exprime dubiile sau să se “spovedească” pe grup. Bineînțeles, nu vreau să generalizez. Îi poți număra pe degete pe cei care devin critici imediat și sunt foarte vocali, timp în care alți 2000 de oameni de pe grup își văd de viața lor.
Acum o să aleg să mă îndepărtez puțin de subiectul grupului pentru că nu e fair play să discut detalii dintr-un grup privat. Experiența de față mi-a confirmat însă, încă o dată, că oamenii folosesc accesul la socializarea virtuală, de multe ori într-un mod prea puțin constructiv.
A te declara vegan în societatea în care trăim e ca și cum te-ai urca pe un scaun în piață și ai striga cu ce partid ții și apoi ai aștepta să arunce cu roșii stricate opozanții. Cel puțin asta a fost senzația mea la început. Mă temeam să articulez concret ce alimentație am pentru a evita situații stânjenitoare în care oamenii automat începeau să îmi dea sfaturi sau să-mi pună întrebări la care nici nu aveam timp să răspund. Așa că ori de câte ori eram la masă cu oameni mai puțin apropiați, sau în contexte asociate cu mâncare, mă eschivam cu replici de genul “nu îmi e foame”, “nu am fost niciodată prea mare mâncătoare de carne” etc.
Cea mai simplă perioadă, logistic dar și de poziționare în societate, este perioada de post din an! 😉 Dacă ceri mâncare de post, deodată totul e perfect acceptabil.
Disconfortul psihologic de la început de drum venea din faptul că nu mă simțeam suficient de sigură pe mine pentru a-mi susține alegerea științific dar și moral. Practic făceam o schimbare instinctiv, de care nu mă îndoiam dar pe care nu reușeam să o articulez prea bine. Problema apărea când eram depășită numeric de oamenii care considerau alegerea mea îndoielnică și iresponsabilă și mă bombardau cu “dar calciul de unde îl iei dacă nu mănânci lapte și brânză?”, “dar știi că avem nevoie de proteine ca să trăim?”, “dar ce, peștele e animal?” sau mai rău “să te văd când faci copii ce o sa le dai de mâncare”. Fiecare întrebare necesită un răspuns pentru care de cele mai multe ori oamenii nu aveau urechi să audă și care preferau să se ghideze după “axiomele” personale.
Dar nu ar trebui sa mă mire că majoritatea copleșește în general minoritatea. Dacă mă gândesc la un omnivor (OMNIVÓR, -Ă adj. 1. (despre organisme) care se hrănește atât cu substanțe animale cât și vegetale. 2. (despre un regim alimentar) din elemente animale și vegetale. (< fr. omnivore) ) care întâmplător se va afla într-un grup de vegani, sunt convinsă că va fi copleșit ideologic și nu va avea câștig de cauză.
Pentru că am trecut printr-o perioadă de auto-educare acum sunt confortabilă cu ideea de a-mi face cunoscute alegerile personale. Ba chiar mai mult, contextele în care oamenii află acest lucru îmi aduc o doză de amuzament. Îngrijorarea despre ce o să spună cineva din familie sau cineva din cercul de cunoștințe, s-a transformat în nepăsare.
Lăsând la o parte cazurile în care unii oameni reacționează critic mai există o situație.
Situația oamenilor care intră în defensivă atunci când află că interlocutorul este vegan. De cele mai multe ori discuția se schimbă și devine all about them: “ah eu oricum mănânc doar carne de țară”, “am pe cineva de la care iau brânză”, “cumpăr doar ouă bio”, “eu dacă n-aș mânca xyz aș face carență de fier”, “eu dacă nu mănânc carne la masă nu mă satur” și câte și mai câte fără relevanță pentru un vegan, de parcă ouăle și carnea de țară n-ar fi tot ouă și carne.
Pentru final am păstrat la pièce de résistance, una din replicile clasice în societatea românească dominată de patriarhat: “Pai și Ciprian ce mai mănâncă?”. Ca să pot fi destul de plastică în răspunsul meu ar trebui să pun o poză aici cu fața mea ori de câte ori sunt întrebată asta 😣
Vestea bună pentru veganii aspiranți de pretutindeni: oamenii se resemnează și își văd de treaba lor până la urmă. Apoi… fiecare cu viața și alegerile personale. 🕊
Dragonflying 